Nepăsare

Lumea se vede mai bine dintr-un loc înalt. Te vezi mai bine prin ochii tăi decât prin orice oglindă. Viaţa nu se termină până când nu ţi-ai atins scopul. Totul se învârteşte în continuu. Nimic nu e întâmplător. Toţi oamenii sunt egali. Sigur, aşa cum eu sunt cea mai cuminte fată. Sigur!

Nu mi-a rămas nimic. Văd totul printr-un geam mizerabil de tren într-o altă noapte târzie în care am uitat cum să mai ajung acasă. Nimic nu mai e al meu. Nu mai contez. Sunt un nimeni. Am aşteptat mereu zero. Am primit cu minus. Mă bucur că ştiu unde mi-e locul măcar. Mă bucur că am aflat cât încă mai am timp să văd ce o să fac cu tot. 

Să nu regreţi la sfârşit, lume.

Următorul!

Promisiuni deşarte, cuvinte mari aruncate în vânt. Aşteptările mele? Micuţe. Credibilitatea lui? Destulă. Mi-ar fi dat tot din prima secundă. Nu l-aş fi crezut. Şi de ce am făcut-o?
El, muzician. Eu, o visătoare. Eram amândoi la fel de copii în gândire şi în gesturi şi totuşi el, un copil ca mine a vrut să îmi arate că îmi poate da ce merit: tot. Meritam? Sigur că nu, dar îmi plăcea ideea.
S-a terminat scurt. A plecat ca orice lucru nemeritat. Eu dau pagina.
Ăsta a fost muzicianul meu cu vise. Ok, nu regret. Următorul!