Nu te las să mori

M-am întors acasă, pe celălalt blog. Am făcut bine? Am făcut rău? Nu ştiu. Aştept să mă lovească consecinţele alegerii pe care am făcut-o. M-am obişnuit. Sunt pasivă la tot ce mă înconjoară. Mă uit cu ochii goi în jur. Totul s-a stins, s-a şters.
A fost bine, a fost rău, acum nu mai e nimic. Sunt aici de dragul de-a fi. Dacă aş pleca, cui i-ar păsa? Cui îi va fi dor de mine şi de rândurile astea fără început şi sfârşit? Nu vin de nicăieri şi nu plec niciunde. Stau şi merg. M-am plictisit de atâta fugă de nimic spre mai mult nimic.
Oricum, m-am obosit destul de tare să încep blogul ăsta. Nu îl las să moară. M-am chinuit prea mult la el ca să plec şi să îl las aşa sau să îl închid. Nu pot, nu vreau!
Am un loc al meu, unul pe care să-l numesc acasă. E timpul să-mi construiesc şi un refugiu.

Nepăsare

Lumea se vede mai bine dintr-un loc înalt. Te vezi mai bine prin ochii tăi decât prin orice oglindă. Viaţa nu se termină până când nu ţi-ai atins scopul. Totul se învârteşte în continuu. Nimic nu e întâmplător. Toţi oamenii sunt egali. Sigur, aşa cum eu sunt cea mai cuminte fată. Sigur!

Nu mi-a rămas nimic. Văd totul printr-un geam mizerabil de tren într-o altă noapte târzie în care am uitat cum să mai ajung acasă. Nimic nu mai e al meu. Nu mai contez. Sunt un nimeni. Am aşteptat mereu zero. Am primit cu minus. Mă bucur că ştiu unde mi-e locul măcar. Mă bucur că am aflat cât încă mai am timp să văd ce o să fac cu tot. 

Să nu regreţi la sfârşit, lume.

M-am schimbat

Mă uit în urmă la ce am făcut. Nu zic că regret ceva. Trecutul trebuie acceptat şi atât. Nu mă judec. Nu mai vreau să îmi fac rău. Mă uit la ce am făcut şi deşi nimic nu mi se pare aiurea, parcă dacă aş putea să mai trec o dată prin locurile prin care am trecut şi prin sufletele pe care le-am schimbat... Parcă nu aş mai schimba nimic. Sau dacă aş face-o, aş face-o altfel.
Parcă nimic din tot ce am făcut nu m-a făcut fericită. Nu mai sunt eu. Sunt alta. Alta cu alte principii şi alte perspective. M-am schimbat.
Nu mai suport nimic. Nu mai vreau monotonia asta, nu mai suport decorul, totul mă apasă greu. Nu am nicio putere. Vreau să mă ridic de-aici şi să plec, dar nu pot. N-am cum. N-am cu ce.
Vreau să ies în lume. Vreau să muncesc. Vreau să îmi demonstrez că pot să fiu ce mi-am propus. Vreau să fiu eu, nu alta, iar eu asta vreau. M-am schimbat în bine. Am învăţat să îmi văd oportunităţile cu ochi limpezi. Am învăţat să privesc în perspectivă. Am învăţat să învăţ din prezent pentru că viitorul mă aşteaptă, dar oportunităţile, nu.
Nimeni nu va trage pentru tine dacă singur nu tragi. Am învăţat asta. Nimeni nu te va ajuta dacă nu ştii să te ajuţi singur. Nimeni nu te va asculta dacă nu vei şti exact ce vrei să spui. Lumea e rece şi egoistă. Am învăţat să fiu la fel şi să trag pentru mine cât pot de tare până am să cad. Nimeni nu va vinde imaginea pe care nu ţi-o vei crea. Nimeni nu vrea să te ridice dacă nu are de ce. Fiecare pentru el. Selecţie naturală în jungla de beton.
Am învăţat să mă schimb pentru că schimbările sunt mereu bine venite. Caut schimbarea şi sunt gata s-o accept. Ştiu că pot mai mult şi am să mi-o demonstrez în curând. Asta sunt şi nu mai vreau să fug de mine. Am să mă accept în sfârşit şi am să caut să mă perfecţionez, să mă şlefuiesc singură pentru că alţii n-or s-o facă pentru mine.
Nimănui nu-i va păsa chiar dacă le vei da motive, dar important e cât de mult te interesează pe tine de nepăsarea lor. Toţi suntem la fel. Nu sunt cu nimic mai bună sau mai rea decât tine, cel care citeşti asta acum. Diferenţa constă în cum privim, iar eu am ales să mă adaptez la mediu şi să supravieţuiesc.
M-am schimbat. Am învăţat să nu am pretenţii nemeritate şi să ţintesc sus.

Următorul!

Promisiuni deşarte, cuvinte mari aruncate în vânt. Aşteptările mele? Micuţe. Credibilitatea lui? Destulă. Mi-ar fi dat tot din prima secundă. Nu l-aş fi crezut. Şi de ce am făcut-o?
El, muzician. Eu, o visătoare. Eram amândoi la fel de copii în gândire şi în gesturi şi totuşi el, un copil ca mine a vrut să îmi arate că îmi poate da ce merit: tot. Meritam? Sigur că nu, dar îmi plăcea ideea.
S-a terminat scurt. A plecat ca orice lucru nemeritat. Eu dau pagina.
Ăsta a fost muzicianul meu cu vise. Ok, nu regret. Următorul!

M-am mutat

Îmi pare rău. Pentru tot. Pentru ca a trebuit să se ajungă aici, la acest inevitabil început de sfârşit pe care l-am anticipat mai mult sau mai puţin.
Îmi pare rău, dar aşa cum mi s-a arătat că nimănui nu-i pasă, nici mie nu o să-mi mai pese. Nu mai are rost să mă mint singură. Oamenii sunt zero. Toţi te vor săpa la infinit pe sub măştile lor pictate cu bună voinţă.
Am făcut-o şi pe-asta, mi-am abandonat blogul. Dacă m-aţi găsit aici, vă mulţumesc pentru apreciere. În rest, nu pot mulţumi nimănui, nici măcar mie. Nu am ştiut niciodata să îmi fac bine cum trebuie.